Acţiunile Inimii

بسم الله الرحمن الرحيم


                 Allah a creat inima si a făcut-o rege, iar membrele soldaţii lui. Daca regele este bun atunci si soldaţii sunt buni. Profetul, sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Intr-adevăr exista o bucata de carne in trup, care daca răsuna atunci răsuna tot trupul, si când este corupta este corupt întreg trupul. Cu adevărat este vorba de inima!” (Bukhari si Muslim)

Inima este locul credinţei si al evlaviei, sau neîncredere, ipocrizie si politeism. Profetul , sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Evlavia este aici – si a aratat cu degetul spre inima lui din piept de trei ori.” (Muslim).

Imam (credinţa) este încredere, vorba si acţiune (fapta). Încrederea si convingerea in inima, vorba limbii si acţiunea inimii si a membrelor. Inima crede si afirma, ceea ce generează mărturisirea (shahadah) limbii. Apoi inima acţionează cu iubire, teama si speranţa. După ce membrele il pomenesc pe Allah si recita Quran, si membrele fac plecăciune si se prosternează, si fac acţiuni care-l aduc mai aproape de Allah pe om.


           Care sunt acţiunile inimii?

          Sunt acţiuni care sunt din inima si sunt conectate cu inima. Si cea mai buna dintre ele este încrederea in Allah care se afla in inima. Din aceste acţiuni se obţine credinţa cu supunere si confirmare. In plus ce este in inima din teama, speranţa, pocăinţa, încredere, răbdare, certitudine, umilinţa si iubire pentru Allah si multe altele.

Fiecare acţiune a inimii are boala ei care i se opune. Prefăcătoria se opune sincerităţii, certitudinea se opune îndoielii, ura se opune iubirii si aşa mai departe. Daca neglijam sa rectificam inima noastră atunci păcatele noastre se vor zidi in ea si o vor distruge. Profetul , sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Când un servitor comite un pacat6 o pata se pune pe inima lui. Daca se opreşte si cere iertare, este curatata si îndepărtata de pe inima. Daca el comite fapta iar, mai multe pete se pun pe inima sa, si daac face iar si iar, mai multe pete se pun pina întreaga inima va fi acoperita. Asta este pătarea pe care Allah o menţionează: ,,Nu! Mai degrabă pătarea le-a acoperit inimile cu ceea ce au câştigat.” 83:14 (At-Tirmidhi)

             Cunoaşterea acţiunilor inimii este mult mai importanta si mai buna decât obligaţia servitorului de a cunoaşte acţiunile membrelor. Asta pentru ca este baza si acţiunile membrelor sunt o ramura a ei si un fruct al ei, care o completează. Profetul sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Allah nu se uita la trupurile si averea voastră, dar se uita la inimile si acţiunile voastre.” (Muslim).

Inima este locul cunoaşterii, a contemplării si a reflectării. De aceea diferenţierea intre oamenii lui Allah depinde de ceea ce se afla in inimile lor din credinţa, certitudine si sinceritate, si aşa mai departe.


Acţiunile inimii sunt mai importante decât ale membrelor In multe feluri:

  1. Orice defect in venerarea inimii poate distruge acţiunea trupului, cum ar fi ,,prefăcătoria (sa faci de ochii lumii)
  2. acţiunile inimii sunt baza, deci nu eşti contabilizat pentru nici o afirmaţie sau mişcare neintenţionata de către inima.
  3. ele sunt cauzele pentru obţinerea celui mai înalt nivel in jannah, cum ar fi ascetismul.
  4. sunt mult mai grele si dificile decât acţiunile membrelor.
  5. au un efect mult mai frumos, cum ar fi iubirea de dragul lui Allah
  6. au o recompensa mult mai mare.
  7. motivează membrele.
  8. sunt cauza obţinere de către membre o recompensa mult mai mare sau mai uşoara, sau merituoasa cum ar fi khushoo(supunere si umilinţa) in rugăciune
  9. ar putea fi echivalentul acţiunii membrelor, cum ar fi sa ai intenţia sa faci caritate in timp ce nu ai bani.
  10. răsplata lor nu are limita, cum ar fi răbdarea.
  11. răsplata lor continua chiar daca membrele sau oprit din acţiune sau nu sunt capabile sa facă acţiunea.
  12. sunt înainte si in timpul acţiunii membrelor.

Inima trece prin faze pina ca membrele sa acţioneze:

  1. când un gând vine mai intai in inima. Acesta este faza numita al-Haages
  2. când gândul ramane in inima. Aceasta este faza numita al-Khaaterah.
  3. sa fii indecis sa laşi sau sa faci ceva. Faza asta este numita Hadeeth an-Nafs.
  4. când iei in consideraţie sa faci ceva. Faza asta este numita al-Hamm.
  5. sa ai voinţa puternica si sa fii determinat sa faci ceva. Faza asta este numita al-Azm (determinare).

   Nu este nici o răsplata sau păcat considerat niciuna din primele 3 faze. Cat despre al-hamm, faptele bune sunt scrise dar faptele rele nu. Motivul pentru aceasta este ca având voinţa sa faci ceva e ca si cum ai face-o.


Daca el nu comite păcat după ce a fost determinat s-o facă, atunci este unul din următoarele:

  1. o persoana care renunţa din cauza ca are frica de Allah – este răsplătit.
  2. o persoana care renunţa de frica oamenilor. – acesta face păcat, pentru ca renunţarea la păcat este un act de venerare, care trebuie sa fie doar de dragul lui Allah.
  3. o persoana care renunţa pentru ca nu este capabil s-o foca, dar nu încearcă s-o facă. – acesta a comis o fapta rea prin intenţia sa rea.
  4. o persoana care renunţa pentru ca nu e capabil, dar încearcă s-o facă sfârşind prin a eşua in finalizare. – un păcat complet comite acesta, pentru ca sa ai voinţa sa faci ceva este ca si cum l-ai si făcut.
  5. oricând exista intenţia de a face o fapta rea, acea persoana este pedepsita indiferent daca a fost înainte sau după acţiunea sa. Aşadar, daca o persoana comite un păcat si apoi intenţionează sa-l repete intr-un moment când este capabil s-o facă, aceasta persoana este genul de om care insista in comiterea păcatelor, si este pedepsit pentru aceasta intenţie chiar daca nu mai comite păcatul din nou.



Câteva acţiuni ale inimii


Intenţia

Intelesul ,,intenţiei” este acela similar voinţei si a telului, iar fapta nu este acceptata sau răsunătoare decât in funcţie de ea. Profetul sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Acţiunile vor fi judecate numai conform intenţiilor si fiecare om va avea exact ceea ce a intenţionat.”(Bukhari si Muslim).

Nota: toţi oamenii vor cădea in distrugere cu excepţia celor invatati. Si toţi invatatii vor cădea in distrugere cu excepţia celor care acţionează conform invataturii lor. Si toţi aceia dintre ei vor cădea in distrugere mai puţin cei care sunt sinceri. Prima îndatorire a fiecărui rob care vrea sa se supună lui Allah este sa-si cunoască intenţia, si după aceea trebuie s-o corecteze prin acţiunea lui, după ce conştientizează realitatea veridicităţii si sincerităţii. Sa acţionezi fara a avea o intenţie este dificultate, sa ai intenţie fara sinceritate este parada (prefăcătorie), iar sinceritate fara credinţa este irosire.

Acţiunile sunt de 3 tipuri:


    1. păcate – sa ai o intenţie buna in timp ce comiţi un păcat nu transforma păcatul intr-o fapta buna, mai mult, daca ai o intenţie rea păcatul tău va fi si mai mare.
    2. lucruri permise – nimic nu este permis decât ca o persoana sa aibă una sau mai multe intenţii sa facă ceva si sa fie posibil s-o transforme intr-o fapta buna.
    3. fapte bune – depind de intenţia persoanei in ceea ce priveşte acceptarea lor si multiplicarea lor. Daca o persoana intenţionează sa facă parada de ochii lumii cu ceva atunci faptele devin păcate sau shirk minor, ceea ce poate conduce la shirk major.

Exista 3 feluri de prefăcătorie:

  1. – atunci când prefăcătoria este motivul de baza pentru a face o fapta, ne confruntam cu shirk si fapta este compromisa definitiv.
  2. – atunci când fapta este comisa de dragul lui Allah, dar intenţia de a o arata celorlalţi intra in inima, atunci daca finalul faptei nu este conform începutului, la fel ca actul de caritate care iniţial este acceptat dar in final respins. Daca finalul faptei se bazează pe început, ca rugăciunea spre exemplu, atunci ne confruntam cu doua situaţii posibile: a.- persoana lupta împotriva acestei intenţii de a face de ochii lumii si renunţa la ea: atunci nu-i va dauna. b.- daca persoana se supune dorinţelor sale atunci aceasta va distruge fapta respectiva.
  3. – atunci când persoana simte intenţia de a face de ochii lumii după finalizarea actului (faptei). Acest lucru este pur si simplu ,,şoptit” si nu are absolut nici un efect asupra actului(faptei).

Intenţia de a câştiga ceva lumesc.

In acest caz răsplata sau păcatul lui depind de intenţiile sale. Exista 3 tipuri de intenţii pentru aceasta situaţie:

  1. – fapta este comisa doar pentru beneficiu lumesc, cum ar fi o persoana care conduce oamenii in rugăciune doar pentru a câştiga bani. Aceasta persoana comite un păcat. Profetul sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Oricine a acumulat cunoştinţe prin care se căuta mulţumirea lui Allah, dar nu face practic asta decât pentru a obţine ceva din lumea asta, acela nu va mirosi parfumul paradisului in Ziua Învierii.” (Abu Dawud).
  2. – fapta este făcuta atât pentru Allah dar cat si pentru a obţine ceva lumesc. Credinţa si sinceritatea acestei persoane este scăzuta, la fel ca a unei persoane care face hajj de dragul unei afaceri dar si de dragul de a face hajj, răsplata acestei persoane este bazata pe sinceritatea lui.
  3. – fapta este făcuta doar de dragul lui Allah dar persoana ia ceva bani sau primeşte ajutor pentru a face fapta respectiva. Răsplata acestei persoane este completa si ce a luat n-o afectează deloc. Profetul sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Acel lucru pentru care eşti indreptatit sa iei ceva este Cartea lui Allah.” (Bukhari).


Pocăinţa

Este obligatoriu ca cineva sa se căiască imediat după ce comite o greşeala. Comiterea unui păcat este parte integranta din natura umana a omului. Profetul sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Fiecare fiu al lui Adam comite păcate repetitiv, si cei mai buni dintre cei care comit păcate in mod repetat sunt aceia care se căiesc des.”(At-Tirmidhi) si a mai spus:”Daca ar fi fost sa nu comiţi păcate, Allah ti-ar fi şters existenta si te-ar fi înlocuit cu alt popor care sa comită păcate. Ei vor cere iertare de la Allah iar Allah i-ar ierta.”(Muslim).

Adevărata problema este in incapatinarea persistenta de a comite păcate si in întârzierea de a se cai pentru ele. Satana doreşte sa ispitească omenirea sa cada intr-unul din cele 7 capcane. El doreşte mai intai s-o facă prin primul cel mai mare păcat, iar daca nu are succes încearcă prin următorul si tot lăsa. Aceste 7 capcane, in ordine descrescătoare de la cel mai păcătos pina la ultimul sunt:

  1. Asocierea de parteneri lui Allah(shirk) si neîncredere (kufr).
  2. Inovaţia in religie (bid’ah) si abandonarea Sunnah Profetului sallallahu alayhi wasallam.
  3. Comiterea păcatelor mari(kaba’ir).
  4. Comiterea păcatelor mici(Syagha’ir).
  5. Incitarea la abundenta peste lucrurile permise
  6. Incitarea la executarea unor acte de supunere când sunt altele mai importante si mai mult răsplătite
  7. Trimiţând diavoli ai oamenilor si jinni-lor pentru a agasa si deranja pe musulman.

Exista doua tipuri de păcate: minore si majore.

  1. Păcate majore – kaba’ir – includ fiecare păcat pentru care s-a stabilit pedeapsa legislativ in viata asta, o pedeapsa a fost asociata cu fapta respectiva in viata de Apoi, este menţionat păcatul ca fiind motiv de a câştiga mania sau blestemul lui Allah, sau este menţionat ca neaga credinţa.
  2. Păcate minore – sagha’ir – sunt toate tipurile de păcate cu excepţia celor menţionate mai sus. Exista multe motive care fac un păcat minor sa devina păcat major. Acestea includ determinarea de a le comite, persistenta in repetarea lor, gândind ca sunt nesemnificative, lăudându-te cu ele si comiţându-le in public.

Pocăinţa este acceptata pentru fiecare păcat, fie el minor sau major, atâta timp cat persoana respectiva nu se afla fata-n fata cu moartea iar soarele inca nu a răsărit la vest (semn al venirii iminente a Zilei Judecaţii).

Daca cineva este sincer in pocăinţa, păcatele sale vor fi schimbate in fapte bune chiar daca sunt atât de multe incat ajunge mormanul la cer.

Sunt 4 condiţii pentru ca pocăinţa sa fie acceptata.

  1. – încetarea comiterii păcatului, in caz ce acela este la mijlocul comiterii.
  2. – sa simţi remuşcare si regret in comiterea lui.
  3. – determinare sa nu te întorci la acel păcat in viitor.
  4. – daca păcatul este relaţionat cu drepturile altei persoane, atunci asigurarea returnării drepturilor aceluia este obligatorie.

Cei care se pocăiesc sunt de 4 feluri:

  1. – cineva care se pocăieşte de toate păcatele si este constant in aceasta pina la moarte, si nu intenţionează sa le repete. El doar cade in mici greşeli de care nimeni nu este liber. Aceasta reprezintă lealitate in pocăinţa si aceasta persoana este cel mai bun in fapte bune. Acest tip de pocăinţa este numita pocăinţa sincera iar sufletul acestuia este in pace completa.
  2. – cineva care se pocăieşte si acţionează conform chestiunilor esenţiale ale religiei, dar continua sa facă unele păcate neintenţionat. Le comite fara a fi determinat in a le face. De fiecare data când face un păcat se invinovateste, regreta ca la făcut si este determinat sa stea departe de ceea ce l-a făcut sa-l comită. Acesta este sufletul reproşului.
  3. – cineva care se pocăieşte si continua fara a comite păcate pentru un timp, ca mai apoi dorinţa sa-l copleşească si sa comită iar păcate, doar ca inca mai face fapte bune. Acesta s-a oprit din majoritatea păcatelor deşi era apt sa le facă si a avut dorinţa pentru ele. A fost copleşit de una sau mai multe dorinţe. Odată înfăptuit păcatul, el regreta si isi promite sa se pocăiască si sa stea departe de ispita. Acesta este sufletul responsabil si este in pericol din cauza întârzierii in a se pocăi, pentru ca moartea poate surveni înainte de a avea timp sa se pocăiască. Intr-adevăr faptele depind de ultima acţiune făcuta.
  4. – cineva care se pocăieşte si continua pentru o vreme, apoi se întoarce si comite păcate iar fara sa se gândească nici la remuşcare, nici la regret pentru ce a făcut. Acest suflet are inclinaţie spre răutate, si exista pericolul unui final negativ.


Veracitate (Veridicitate, realitate)

Este baza tuturor acţiunilor inimii. Termenul sidq – veridic, acoperă numeroase aspecte:

  1. – veracitate in vorbire
  2. – veracitate in intenţie si dorinţa
  3. – veracitate in promisiuni si ducerea lor la îndeplinire
  4. – veracitate in determinare
  5. – veracitate in acţiunile cuiva atunci când intern si extern sunt la fel, cum ar fi umilitate in rugăciune.
  6. – veracitate in îndeplinirea diferitelor aspecte ale religiei. Acesta este nivelul cel mai înalt, adică sa fii veridic in teama, iubire, speranţa, ascetism, plăcere, încredere si restul acţiunilor ale inimii. Profetul sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Fii veridic, căci veridicitatea conduce la dreptate, si dreptatea conduce la Paradis. Si un om continua sa tot spună adevărul pina devine om de încredere. Falsitatea conduce la al-fajur (slăbiciune, răutate), si al-fajur conduce la Focul iadului, si un om continua sa tot mintă, pina când este scris ca un mincinos (om de neîncredere) in fata lui Allah.”(Bukhari si Muslim).

Oricine este confuz despre ceea ce este adevărat sau fals dar este veridic in căutarea adevărului, fara sa-si urmeze dorinţele proprii atunci va fi învingător mai mult ca sigur in cautarea sa. Iar daca nu va fi atunci Allah îl va scuza.

Sa minţi se opune rostirii adevărului. Primul lucru pe care minciuna îl atinge si corupe intr-o persoana este limba, apoi membrele si face acelaşi lucru care este făcut limbii. După aceea se raspandeste si devine parte integranta din tot ceea ce rosteşte, face si toate afacerile lui pina e înconjurat de ele.


Iubire

Dulceaţa credinţei este câştigata iubindu-l pe Allah, pe Mesagerul Lui si pe credincioşi. Daca copacul iubirii este plantat in inima si este udat cu sinceritate si urmându-l pe Profet sallallahu alayhi wasallam, va produce toate tipurile de fructe tot timpul, cu permisiunea Stăpânului sau.

Sunt trei tipuri de iubire:

  1. – iubire pentru Allah, care este esenţa credinţei.
  2. – iubire împreuna cu Allah, care este asocierea altora in acest tip de iubire, care e menita doar pentru Allah (ex. politeiştii). Acest tip de iubire este fundaţia shirk-ului.
  3. – iubire naturala, ca iubirea pentru părinţi sau copii, sau iubire pentru mâncare sau alte lucruri. Acest tip de iubire este permisa. Profetul sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Renunţa la aceasta lume si Allah te va iubi!” Ibn Majah

Încrederea

Inima este cea care trebuie sa se bazeze in totalitate pe Allah ca sa aducă bun si sa fie in afara răului, in timp ce fiind încrezător in Allah si căutând lucrurile permise. Sa nu te bazezi pe Allah in totalitate înseamnă ca este un defect in tawheed-ul tău si in mintea ta. Încrederea ar trebui sa fie înainte de orice acţiune si sa fie fructul certitudinii.

Sunt trei tipuri de încredere:

  1. – primul tip este cel obligatoriu, care este încrederea in Allah ca El este singurul capabil in orice, cum ar fi vindecarea bolnavului.
  2. – al doilea tip este interzis, si este de doua feluri: a .- shirk major – adică cineva se bazează pe lucruri create de către Allah, crezând ca aduc direct beneficiu sau vătămare. b. – shirk minor – când cineva se bazează pe alţii pentru susţinere, deşi nu cred ca persoana aceea este independenta de cauza.
  3. – al treilea tip este permis, si consta in sa te încredinţezi altcuiva sau sa te bazezi pe ei in ceva ce pot face ei, cum ar fi vânzare sau cumpărare. Nu este permis sa spui „Mă încred in Allah si după aia in tine, ci mai bine – Va încredinţez!

Recunoştinţa

Recunoştinţa este atunci când un rob arata efectele favorurilor lui Allah asupra lui. Arata in inima lui având credinţa in Allah, in limba lui prin mulţumire lui Allah si in membrele lui prin venerarea lui Allah. Este menit ca o persoana sa arate recunoştinţa in timp ce a fi rabdator este un mijloc. Demonstrarea recunoştinţei este posibila prin inima, limba si membre. Intelesul recunoştinţei consta in a folosi favorurile lui Allah in supunerea fata de El.


Răbdarea

Înseamnă sa te opreşti din a te plânge altora decât lui Allah, pentru încercările tale, si sa te plângi numai Lui Allah, abandonând plângerile fata de oricine altcineva decât Allah.

Allah spune: „Intr-adevăr rabdatorului ii va fi dat răsplata fara limita.” 39:10

Profetul sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Oricine ramane rabdator Allah va revărsa răbdare asupra lui, si nimănui nu-i este dat mai bine sau mai generos decât răbdării.” (Bukhari si Muslim).

Sunt trei nivele ale răbdării:

  1. – sa nu te plângi si in acelaşi timp sa fii nemulţumit. – acesta este cel mai jos nivel
  2. – sa nu te plângi, dar in acelaşi timp sa fii mulţumit. – acesta este nivelul de mijloc
  3. – sa-i mulţumeşti lui Allah ca eşti încercat. Acesta este cel mai înalt nivel

Oricine este asuprit si suplica împotriva asupritorului, atunci s-a răzbunat pe sine si si-a luat dreptul, aşadar nu a fost rabdator.

Răbdarea are doua categorii: 1 – răbdare fizica si aceasta categorie nu e luata in discuţie aici. 2 – răbdare psihologica – sa rezişti dorinţelor naturale si hachiţelor personale.

Care-i mai bun? Bogatul care este recunoscător sau săracul care este rabdator?

Daca bogatul cheltuie banii lui in supunerea lui fata de Allah sau ii salvează pentru asta, atunci el este mai bun decât cel sărac. Totuşi, daca el cheltuie aproape tot ceea ce are in ceea ce este permis, atunci săracul e mai bun decât el. Profetul sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Acela care maninca si este recunoscător este exact ca acela care posteşte si este rabdator.”(Ahmad)




Satisfacţia

Înseamnă sa fii mulţumit si incantat cu ceva ce s-a întâmplat. Sa fii mulţumit cu decretul lui Allah este din cele mai înalte nivele ale celor care sunt aduşi aproape de Allah, si vine din fructele iubirii si încrederii. Sa-l rogi pe Allah sa îndepărteze ceva care este dăunător nu contrazice sa fii mulţumit cu Allah.


Supunerea si smerenia

Denumite si khoshoo’, înseamnă glorificarea lui Allah. Orice act de venerare in care se regăseşte smerenia, atunci răsplata este in concordanta cu smerenia persoanei in acel act, cum ar fi rugăciunea. Profetul sallallahu alayhi wasallam, a spus despre cel care se roagă ca ar putea fi răsplătit pentru jumătate, al patrulea, al cincilea, al zecelea din rugăciunea sa. Mai curând o persoana poate sa nu ia nici o răsplata din rugăciunea lui datorita lipsei totale de smerenie.


Speranţa

Înseamnă sa te uiţi la imensitatea milei lui Allah, ceea ce contrazice sa fii fara speranţe. Când o persoana face o fapta, ar trebui sa aibă mai multa speranţa decât teama, pentru ca îl face sa gândească pozitiv despre Allah. Allah spune:”Eu sunt just aşa cum gândeşte robul meu ca sunt (sunt capabil sa fac pentru el ceea ce se gândeşte ca pot face pentru el.)” Bukhari si Muslim

Are doua nivele:

  1. – Profetul sallallahu alayhi wasallam, a spus:” Sunt cei care se grăbesc sa facă fapte bune.” – postesc, se roagă, fac caritate in timp ce le este frica ca Allah nu le va accepta acţiunile. Acesta este cel; mai înalt nivel
  2. – nivelul celor care se pocăiesc si spera pentru iertarea lui Allah. Cat despre păcătosul care insista in a fi nesupus si nu se pocăieşte in timp ce spera mila de la Allah, el chiar isi doreşte sa nu aibă speranţa. Acest tip de speranţa este condamnabila in timp ce prima este lăudabila. Credinciosul combina a face fapte bune cu a fi temător de Allah. Ipocritul combina intre a face rău si a se simţi in siguranţa.

Frica

Înseamnă durerea care afectează o persoana datorita aşteptării a ceva nociv. Daca nocivul este clar atunci se numeşte khashya, care este opusul siguranţei si nu al speranţei. Este un motiv pentru a avea frica in timp ce speranţa este un motiv in timp ce este încurajat. Trebuie sa combini intre iubire, frica si speranţa.

Frica obligatorie este frica ce încurajează sa faci tot ce este obligatoriu si sa abandonezi ceea ce este interzis. Frica lăudabila este frica ce încurajează sa faci ceea ce este lăudabil si sa abandonezi ceea ce este neplăcut.

Exista trei tipuri de frica fata de altul decât Allah:

  1. – primul este frica considerata shirk major – atunci când cineva se teme ca va fi rănit de dumnezeii veneraţi sau idoli.
  2. – al doilea este considerat shirk minor – atunci când frica oamenilor ii conduce in a abandona actele obligatorii sau frica ii conduce la comiterea de păcate.
  3. – al treilea este permisibil, pentru ca este frica naturala pe care o simte cineva fata de lupi sau alte animale sălbatice.

Ascetism

Înseamnă sa renunţi la ceva pentru ceva care este mult mai bun decât acela. Renunţarea la aceasta lume uşurează inima si trupul, dar simţind dor pentru ea, creste îngrijorarea si anxietatea. Iubirea pentru aceasta lume este sursa tuturor păcatelor, si displăcând-o este cauza tuturor faptelor bune. Renunţarea la aceasta lume este sa o scoţi din inima ta, nu s-o scoţi din mâinile tale atâta timp cat inima ta este inca ataşata de ea, căci acesta este ascetismul ignoranţilor. Profetul sallallahu alayhi wasallam, a spus:”Ce grozava este averea buna atunci când este pusa in mâinile unui om drept!”(Ahmad)



sursa: www.tafseer.info

traducere: Andrei Roxana Elena Rahmah




Andrei Roxana Elena